sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Culmea vanităţii


Mi s-a întâmplat de multe ori să întâlnesc pentru prima oară o persoană şi apoi să dau fuga acasă şi să google numele ei în căutare de cât mai multe amănunte.

Sunt convinsă că nu sunt singura care face asta.

Dar culmea vanităţii este să te google pe tine, să vezi cam câte link-uri apar pe internet legate de numele tău.

Azi m-am google şi am răsuflat uşurată. Sunt pe net deci exist! :)

Dar tu?

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Omagiu lampii pentru carte


“Carte frumoasa cinste cui te-a scris”, asa imi rasuna in cap un vers al lui Arghezi. Cartea e si mai frumoasa cand poti s-o citesti la orice ora si in orice conditii fara sa-i deranjezi pe ceilalti. De aceea, s-a inventat lampa pentru carte.

Dar cine nu a citit la lumanare, la lanterna sub plapuma, cine nu era sa dea foc apartamentului punand bluze de trening pe becul de la lustra ca sa faca lumina difuza, ascunzand lecturile la ore bizare din noapte, cine nu s-a perpelit pe trasee lungi cu bus-ul, in intuneric, cine nu a trebuit sa imparta camere de motel in calatorii, nu stie ce inventie minunata este lampa pentru carte, pe care astazi o tratam ca pe un obiect obisnuit.

Eu m-am intalnit cu lampa pentru carte pentru prima data in 2007, in SUA. Erau de toate culorile, cu fel de fel de accesorii pentru baieti sau fete, lampi sobre, lampi feminine... Mai apoi am regasit-o la Praga, la Varsovia. Am cumparat lampi pentru prieteni, pentru nepotica mea, pentru mine, pentru cei ce iubesc sa citeasca dar si pentru cei ce au nevoie de imbolduri suplimentare ca sa citeasca.

Si mai stiti ceva? Lampa pentru carte o folosesc noaptea cand imi verific puiul daca mai respira, daca e invelit sau a cazut din pat, o folosesc sa-mi fac unghiile in miez de noapte cand toti ai casei dorm, sa-mi gasesc cararile in intuneric...

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Declarat nerambursabil


Nu stiu sa scriu decat despre ceea ce cunosc si ceea ce cunosc este viata mea. Nu pot inventa povesti romantate daca viata mea se scurge altfel.

De aceea, imi cer iertare pentru ca postarile mele din ultima vreme sunt trist-melancolice.

Am dus copilul la oftalmolog pentru ca ii fugea un ochisor. Am plecat cu inima usoara pregatita pentru un control de rutina. Controlul a durat 3 ore (cei mici sunt mai putin cooperanti si e nevoie de multa rabdare).

Verdictul a fost nemilos: Emi nu vede deloc cu ochiul stang si are o miopie usoara la dreptul. Mi-am pierdut echilibrul de-a dreptul si am putut sa intreb doar “de ce?”. Mi s-a spus ca asta este mostenirea lui genetica.

Pregatita cu cearceafuri de indicatii cu ce am de facut de acum incolo, cu o facture uriasa pentru consult si cele doua perechi de ochelari, am plecat spre casa orbecaind.

Emi ma ruga frumos “ nu pange mama, nu fi suparata’ si lacrimile tasneau mai abitir in ciuda comenzilor date creierului.

Stiu, ii pot salva lui Emi un ochi si pot s ail ajut sa invete sa traiasca frumos si asa. Dar pot eu sa fac toate astea? Voi gasi resursele emotionale si financiare pentru lungul drum de parcurs de acum incolo?

Sunt coplestia. De trei luni traiesc amenintata de verdictele doctorilor: psihiatrul zice ca are comportament autist, apoi un alt psihiatru spune ca are retard, logopedul ne vorbeste despre liste intregi de cuvinte/cunostinte ce trebuie accumulate/recuperate; pediatrul ne spune despre also marit si suflu sistolic, despre lipsa de fier si calciu, ortopedul despre platfus…Si peste toate astea baiatul meu nu vede.

Vreau sa plang si, precum Simona Catrina, nu vreau sa ma opreasca nimeni din plans. Nu vreau sa ma mai certe nimeni ca plang si nu mai vreau sa-mi spuna nimeni ce sa fac.

Sotul meu, coplesit, vrea sa ducem baiatul inapoi. Isi doreste un copil sanatos.

Si pentru cei pregatiti sa arunce piatra trebuie sa spun ca acum 3 ani fratele sotului meu, atunci in varsta de 20 de ani, a fost batut crunt de niste huligani si a ramas cu doar jumate de creier functionabil si condamnat la o viata dependenta de altii.

Sotului meu I se spune zilnic ca trebuie sa aiba grija de fratele lui toata viata. Pot eu sa-l condamn pentru ca e slab si recunoaste ca nu mai poate? Pot eu sa il dispretuiesc pentru ca nu se simte in stare sa aiba 2 persoane dependete de el toata viata?

Nu pot sa-mi condamn sotul, ii respect decizia si totusi nu pot sa renunt la Emi. Am declarat acest copil nerambursabil.

Nu va cer parerea, nu cer mila, vreau doar sa-mi plang amarul. Si pentru ca lacrimile nu imi mai ajung, urlu cat ma tin plamanii, de aici de la mine din Rahova.

Imi urlu neputinta si insingurarea

luni, 11 ianuarie 2010

Am copt un pui de om



Nu ştiu să enumăr rapid 5 lucruri pe care le-am realizat în 2009 şi probabil că nici nu am ce enumera, dar ştiu sigur că in 2009 am făcut cel mai important pas din viaţa mea. Şi pentru că am obosit să spun povestea lui Emi, oricui ma întreabă, atunci când ne intersectăm drumurile în trecere, răspund că l-am copt în octombrie.

Da, în 2009 am copt un pui de om, gata crescut la 3 ani şi jumătate, şi e al meu pentru totdeauna. :)