marți, 28 iulie 2009

Politeţe cu mooduri

Am spus mereu că am fost educată “prost”, că sunt prea sensibilă, prea atentă la “te rog”, “poftim”, “mulţumesc”, “cu plăcere”, că sunt prea inflexibilă în hotărârea mea că o promisiune trebuie întotdeauna respectată şi numai dacă ai murit încălcată, că dacă ai spus DA unui proiect chiar o să fie da până la final şi lucrezi la fel de serios şi atunci cât lucrezi benevol si când eşti plătit.....

Dacă mă oprea cineva pe stradă pentru un sondaj de opinie aş fi răspuns răspicat: „Da” la întrebarea „vă consideraţi o persoană politicoasă?”
Şi totuşi.....

În tramvaiul meu veşnic aglomerat ofer mereu locul pe scaun femeilor însărcinate sau celor cu copii, dar nu întotdeauna persoanelor în vârstă. Uneori egoismul învinge şi decid să rămân organic legată de scaun citind cu îndârjire sau ascultând pe Edit Piaf la ipod.

Mă înscriu câteodată la competiţia ad-hoc organizată „cine prinde primul un scaun?”, după o zi lungă, când se dă startul la capăt de linie.

Mă poziţionez strategic acolo unde cred că se va deschide uşa tramvaiului/autobuzului/troleibuzului, îmi arunc de la distanţă poşeta pe scaun şi mă enervez atunci când altcineva se aşează cu hotărâre pe ea.

Mă surprind ajutând firesc persoanele invalide sau cele cu bagaje atunci cand vor sa urce sau să coboare într-un/dintr-un mijloc de transport dar întorcând capul către geam atunci când fericită am cucerit un scaun şi o persoană se împinge ostentativ în mine pentru a-mi atrage atenţia că trebuie să i-l cedez.

Mă ruşinez de faptele mele? Desigur! Aproape întotdeauna! Dar asta nu înseamnă că altădată nu o să mai fac.

Nu, nu sunt o persoană politicoasă. Politeţea mea are mood-uri.

vineri, 17 iulie 2009

Ozana Maria

O cheamă Ozana Maria , exista déjà undeva şi mă caută pe mine.


Nu, nu e în burtica nici unei mame iar în a mea nici atât pentru că burtica mea e stearpă.


Trupul meu e mort precum copacul neroditor. Oare mărul când nu mai are mere unde merge să înfieze? Dar părul? Cine vrea un măr sau un păr neroditor? Şi merele stricate sunt bune la ceva…La făcut ţuică!


O cheamă Ozana Maria şi are ochii mari pentru că mă caută cu privirea pe mine.

Are braţe mici, nervoase, agile, vibrând a nerăbdare să mă strângă în braţe pe mine.

Are picioruşe vii, zburdalnice, şi cred că aleargă spre mine.

Are o nevoie imensă de dragoste şi e gata să primească iubirea mea toată.

Ozanei îi e sete de tandreţe, de mângâiere, de alint, de râs zglobiu fără oprelişti şi pe toate acestea le aşteaptă de la mine.

Într-o zi, fericită zi, Ozana Maria o să mă găsească.

joi, 16 iulie 2009

Memorial






Am vizionat târziu în noapte,zile în şir, pe TVR, Memorialul Durerii, în anii '90.

Am citit despre Gulagul românesc printre rânduri în literatura de dinainte de 1990 şi de-a dreptul în cea de după '90.

Ştiam povestea Anei Blandiana şi demersurile organizaţiei pe care o conduce pentru ca lumea să nu uite, pentru ca lumea care nu ştie să afle că a existat Memorialul şi că el face parte, vrem nu vrem, din istoria noastră a tuturor.


Am ajuns într-o dimineaţă indecisă de iunie la Sighetu Marmaţiei. Norii nu se hotărâseră dacă acoperă sau nu soarele şi ploaia ne ţinea în suspans.

Am avut tot timpul în minte că dacă ajung la Sighet e musai să merg să văd Memorialul. Nu, nu este un loc de unde să ieşi spunând ce frumuseţe ai vizitat, nu e un loc în care te duci senin gata să rămâi surprins, DAR e un loc unde trebuie să mergi chiar dacă ai inima grea.

În centrul oraşului Sighet, în spatele primăriei, pe o străduţă ce coboară agale spre munte şi la capătul căreia peisajul se iţeşte splendind, se află Închisoarea.

Nu am să scriu aici povestea închisorii şi nici nu am să înşir ororile care s-au petrecut acolo până târziu spre anii 80. Alţii, mai informaţi şi mai pregătiţi decât mine au vorbit profesionist despre vieţile curmate în această inchisoare, despre pruncii născuţi aici, despre tineri care au ieşit bătrâni, despre ţărani, despre oameni de cultură, despre studenţi şi chiar elevi de liceu ce au intrat aici fără a-şi cunoaşte vinilie, despre rudele lor, despre oase frânte, despre vise spulberate, despre multă multă durere.

În rest, las imaginile să vorbească. Şi dacă ajungi la Sighet, eşti obligat să mergi să vezi Memorialul!!!

joi, 9 iulie 2009

La Săpânţa



<
După ce ieşi din Ocna Sugatag, treci de Sighetul Marmaţiei în drum spre Satu Mare, te opreşti musai la Săpânţa.

Mai întâi Vodafone şi Orange te anunţă cu candoare "Bun venit în Kyivstar, Ucraina! Tariful de roaming este....." . Dar afli cu stupoare că de fapt nu ai trecut graniţa, eşti încă în România, ba mai mult tocmai ai ajuns la Săpânţa.

Oprim pe marginea drumului şi satul ne primeşte cu muzică tradiţional maramureşeană cântată de o formaţie la carciuma de peste drum. Ne decidem să bem un suc acolo ca să ne bucurăm de toată această veselie dar constatăm că de fapt era o petrecere privată. Cineva îşi sărbătorea ziua de naştere dar nu cu manele urlând din boxe îngrozind suflarea.

Pornim la pas spre Cimitirul Vesel. Pe drum un miros îmbietor ne atrage de la o plăcintărie. Alegem să cumpărăm o plăcintă cu brânză şi constatăm că ceea ce numesc ei plăcintă e de fapt un langoş. E bun aşa că ne uităm mirarea.

În scurt timp ajungem în faţa cimitirului vesel, loc de odihnă pentru cei din sat care s-au petrecut pe lumea cealaltă şi loc de pelerinaj pentru turişti. Ne nimerim în acelaşi timp cu un grup de unguri.

Cimitirul e vesel colorat, crucile au inscripţionate cimilituri pline de înţelepciune dar de râs nu-mi vine deloc. Şi apoi cimitirul este foarte mic, acum urmează să se extindă. O biserică se află acolo în construcţie.

După ce facem mai mult poze, citim crucile, aflăm poveştile pruncilor ce au plecat prea devreme, ale bătrânilor ce şi-au dus crucea cu bune şi cu rele, ale tinerilor ce îşi regretă trecerea în nefiinţă, plecăm.

Vizavi de cimitir, câţiva întreprinzători localnici vând produse de artizanat şi tot felul de oale şi ulceluţe.

Am plecat spre seară cu tristeţe în suflet de la Cimitirul Vesel din Săpânţa dar cu mulţumire ca mi-a fost dat să ajung pe aici.

miercuri, 8 iulie 2009

În inima Maramureşului la Ocna Şugatag



Dacă te sui în avion la 5: 00 AM , decolezi de pe Otopeni, ai toate şansele să aterizezi în Baia Mare la 6: 20 AM.

După o călătorie cu alţi 10 companioni şi un avion aproape gol, aterizezi pe aeroportul de jucărie de la Baia Mare.

De la navă mergi perpedes apostolorum până în sala de aşteptare unde urmăreşti cum sunt zburătăcite bagajele tale din cală pe un căruţ gen roabă şi aduse pe o banda lungă de 1 m.

Ridici valizele, preiei maşina închiriată deunăzi de pe internet şi pe aici ţi-e drumul, via Baia Sprie, Cavnic....până la Ocna Şugatag.

Dacă vrei să experimentezi turismul rural şi nu vrei să plăteşti o căruţă de bani pe hoteluri comuniste spoite la repezeală, nu mergi până în staţiune ci te opreşti în comună la Ocna.

Prima gospodărie pe stânga, cum intri în comună, poţi să tragi la Ianoş şi Viorica Tamaş.

Pentru numai 60 Ron pe noapte primeşti o cameră primenită, prevazută cu tot confortul lumii tale moderne de bucureştean.


Pentru 10 Ron pregăteşte mama Vioricăi mic dejun pantagruelic, proaspăt şi doar la cerere, iar pentru 20 de ron un prânz sau o cină cu două feluri de mâncare tradiţională maramureşeană, pe săturate, totul asezonat cu pălinca curgând râuri din partea casei, urmată de apă, suc sau bere.

Masa se pregăteşte cu doar două ore înainte de a fi servită şi se prezintă la apel cu mare fast, în grădină, la umbrar.

Nu lipsesc ospitalitatea, vorba domoală plină de înţelepciune, simţul umorului şi buna cuvinţă.

Mai adaugi ca ingrediente peisajul splendind, apa sărată din bazinele "staţiunii" şi soarele de iunie.

Eu nu mai am de spus decât:"hai la Ocna,în inima Maramureşului".

I am fine, thank you!

De câte ori nu am fost întrebată în viaţa asta ce mai fac?!

Când eram mai tânără şi pletele-mi zburau în vânt, mă opream şi depănam pe nerăsuflate câte şi mai câte minunăţii şi grozăvii din viaţa mea.

Mai târziu, pe meleag britanic, am înţeles că nu e elegant să te iei în serios cu răspunsul ăsta. În fapt, oamenii vor să afle mereu doar că eşti bine.

Oricare alt răspuns îi pune serios în încurcătură, îi plictiseşte, le mănânca timpul şi uneori îi obligă la reacţii.

Românul are mereu idei şi mai ales sfaturi. În cazul sfaturilor s-ar putea să-ţi blestemi tu soarta şi să regreţi demersul.

De aceea, eu astăzi şi mâine spun cu hotărâre:"I am fine, thank you!"