marți, 26 mai 2009

"S-aştept?"

"S-aştept sa vie viaţa cu coşurile pline
Şi să-mi aştearnă daruri din zări până la mine?


S-aştept în noaptea goală s-aud suind un pas
De prieten fără nume, străin şi fără glas?


Cu aripi adormite în dimineaţa lunii
S-aştept să mi se-ntoarcă în streaşină lăstunii?


S-aştept poate-amintirea să-şi mai incerce cheia
La poarta dintre dafini, s-aştept cumva scânteia
Luminilor pierdute în pulbere şi scrum?


La mine nu mai urcă de-a dreptul nici un drum;
De-abia o cărăruie, o dâră ca de fum.


Nu intră nici-o uşă, n-am prag, n-am pălimar,
doar stelele se-ngână cu noaptea-ntr-un arţar.


Ce să aştept să vie şi ce să înţeleg,
Când peste mine timpul se prăbuşeşte-ntreg?"


Tudor Arghezi

miercuri, 20 mai 2009

Absenţa

Zgomot, peste tot zgomot. Nu îmi mai aud de mult gândurile.

Întrebări, Întrebări…Cu ultimele resurse răspund de departe, de foarte departe de mine, de tot.

Sună telefonul. Nu mai răspund. Am obosit să mimez interesul, indignarea...Am obosit. Nu mai am reacţii.

Nu deschid televizorul. Face zgomot şi zgomot nu mai vreau.

Nu vreau nimic sau poate doar îmi vreau absenţa. Plutesc. Valuri de disperare mă izbesc frontal şi mă dezechilibrez.

Tai frunze de salată verde pe marginea chiuvetei. Cuţitul mi-a alunecat într-o parte şi pentru fracţiuni de secundă cochetez cu ideea....Dar nu, nu încă. Şi asta e o decizie, dar eu sunt prea obosita să mai iau decizii.

Mâinile îmi cad grele pe lângă corp. Au dezertat şi ele, neputincioase.

Mă închid în baie, lacrimi gigant mi se preling pe obraji. Le ignor. Apoi , fără să îmi dau seama ,urlu cu sughiţuri ca un porc înjunghiat. Sau aşa cred...pentru că eu nu mă aud, nu mă vad.

Mi se spune că trebuie să vorbesc, că trebuie să mă descarc ca să-mi treacă. Nu mai am cuvinte nevorbite. Nu mai am ce să descarc.

Aş vrea să plec. Sau nu. Şi asta e o decizie şi eu nu pot....

miercuri, 13 mai 2009

Jos cocoaşa!

Venim pe lume şi ducem mai departe mii de cocoaşe. Gârboviţi de povară, îngânduraţi, ne târâm în lume cocoaşa cu visele părinţilor noştri pentru viaţa lor, cu visele lor pentru viaţa noastră, cu visele strămoşilor şi stră-strămoşilor pentru toate generaţiile ce răsar din aceeaşi sămânţă.

În loc de mersul zglobiu al speranţei, ne târşim paşii îngreunaţi de mii de “trebuie” pe care nu ştim cum să-I rânduim în ordinea priorităţilor, întotdeauna ale lor şi niciodată ale noastre.

Şi uite aşa cocoaşa se măreşte, se măreşte…până când o transmitem şi noi mai departe copiilor noştri.

Păşesc şi ei în viaţă cu degetele mătuşii, nasul urât al bunicului, coapsele late ca ale bunicii, repezeala şi lipsa diplomaţiei de la mama, conservatorismul şi obtuzitatea de la tata, urechea afonă cine mai ştie de la ce rudă de gradul 14.... Evident, cocoaşa conţine doar lucrurile negative cu care ne-am procopsit şi din cauza cărora viaţa noastră nu este ceea ce ar trebui să fie.

Eu am decis să nu-mi mai asum nicio cocoaşă.

Evident, nu pot schimba (doar chirurgia plastică poate) nasul , piciorul sau coapsele dar pot să-mi temperez elanul , pot să-mi cobor vocea, pot să mă dezic de toate obiceiurile proaste moştenite şi să încetez să mai dau vina pe cocoaşă.
Jos cocoaşa!

luni, 4 mai 2009

“Doresc să corespondez”......

Înainte de 1989 oamenii aveau soluţii "rudimentare" pentru alungat singurătăţi, unit destine, creat punţi peste distanţe (pe teritoriul patriei evident). Ei bine, soluţia se numea rubrica „Doresc să corespondez”. Şi spuneau ei , cuminte, că doresc să corespondeze pe teme de literatură, natură, animale, filatelie ....şi câte şi mai câte, în fapt, fiecare cautând o jumătate, un prieten, un partener de dialog.

Am publicat şi eu, pe la 16 ani, un anunţ în “Săptămâna”, la rubrica Doresc să corespondez. Mi-au răspuns zeci de oameni, băieţi, fete, bărbaţi.... Zile întregi mi-a adus poştăriţa scrisori mirându-se de invadarea bruscă a cutiei noastre poştale.

Mama a început să se teamă de hoţi, obsedaţi ......fraţii mei să râdă de mine...iar prietene mele erau teribil de invidioase. Gospodăreşte am răspuns la zeci de scrisori zile în şir. După câteva săptămâni mă alesesem cu un „grup de prieteni”, aşa cam ca pe blogurile de astăzi, camerele de chat de ieri. Fete şi băieţi, scriind fiecare cât de frumos sau deştept puteam, prezentând partea cea mai frumoasă şi mai cosmetizată a noastră, aşa cum fac oamenii şi astăzi on line. Am corespondat doi ani cu oamenii aceştia, timp în care grupul s-a micşorat din ce în ce mai mult.

De întâlnit, nu m-am întalnit cu nimeni în acest timp. Dar de îndrăgostit, m-am îndrăgostit doar de unul, prima iubire a vieţii mele, mai mare decât mine cu 3 ani. Acest băiat, George, m-a ţinut de mână, epistolar evident, la examenul de treapta a doua, apoi la teze, la olimpiade, la bacalaureat.. Ne-am scris frumos, Dumnezeieste, din ce în ce mai des şi obsesiv eu, din ce în ce mai romantic şi învăluitor el. Citeam repezit nopţi în şir cărţile pe care le pomenea el, în treacăt, în scrisori, pentru ca să pot mai apoi să răspund, să continui şirul.., scriam despre cele mai curajoase proiecte ale mele (pe care nu aveam, în fapt, curajul să le aplic), despre ce visam, despre ce vroiam să fiu dar afirmam cu tărie că sunt.... aşa cum fac şi astazi oamenii pe blog-uri sau chat-uri.

A venit apoi revoluţia şi posta nu a funcţionat o bună bucată de vreme. Am plâns zdrobită de gândul că el ar fi putut să păţească ceva în zilele acelea confuze, am regretat fiecare Nu rostit la solicitarea lui de a ne vedea şi am pornit zăludă să îi caut numele în cimitirul proaspăt aşternut în memoria eroilor căzuţi în revoluţie. Am plâns după fiecare cruce citită, dar am plâns de fericire că numele lui nu era scris acolo.

Apoi i-am scris şi am cerut răspicat un număr de telefon şi o întâlnire. După trei ani, ne-am întâlnit, ca toţi îndrăgostiţii bucureşteni, la Universitate, la „coada lui Mihai Viteazul”.

Nu am să povestesc întâlnirea cu un barbat, de-acum , frumuşel înalt, dar străin, ci am să spun că m-am agăţat de “povestea” asta ani buni după aceea, aşa cum ne agăţăm de adolescenţă când nu vrem să o lăsăm să plece.

Nu a funcţionat, nici un fior nu am simţit la sărutul lui ...dar cum tremuram citindu-i versurile. Mana lui aşezată cuminte pe mâna mea nu transmitea nici un curent, dar curenţi de aer rece şi fierbinte mă invadau deodată cu fiecare plic ce poposea în cutia mea poştală. Nu vroiam nimic, decât să-i respir aerul chiar dacă miresmele tari ale rândurilor scrise se risipiseră.

Pentru băiatul ăsta am plâns 3 ani, am citit zeci de volume, am râs, am scris sute de scrisori pe care, evident, el nu le-a păstrat, am „croşetat” în gând o familie... Tot cu el mi-am îngropat prima iubire.

Îmi este şi astăzi dor să mai “doresc să corespondez”......