E vremea să dăruim

Se apropie anotimpul taxelor. Ne înghesuim iar, confuzi şi sătui, la ghişeele administraţiilor financiare. Dacă tot nu avem cum să scăpăm de asta, vă propun un gest în plus.

Vă rog frumos să veniţi alături de mine şi să dăruim împreună cei 2% unei cauze pe care eu am denumit-o de săptămâna aceasta drept Cauza mea: Centrul de zi Aurora pentru copiii cu dizabilităţi.

Întâmplarea mi-a purtat paşii în acest centru, acum trei zile. Vroiam să stabilesc nişte întâlniri şi am nimerit într-o căsuţă mică mică mică, precum cea a păpuşilor, dar primitoare, compartimentată cu gust, al cărei spaţiu a fost drămuit până la centimetru. Aici şi-au găsit alinare, sprijin, ajutor profesionist (psihologic, pedagogic şi medical) 170 de copii în ultimii 17 ani, asta fără să îi socotim pe părinţii copiilor, pe bunicii, pe fraţii lor...

E puţin? E mult? Cine poate decide? Copiii de aici au dizabilităţi motorii, adică sunt ţintuiţi în scaune cu rotile din motive medicale complicate ce ţin de condiţiile de la naştere. În rest, sunt sănătoşi tun şi creierele lor sunt intacte. Sunt copii preşcolari şi şcolari ce vin aici, în două ture, pentru fizioterapie, pentru logopedie, pentru ore specializate de curs. Aici au spaliere speciale, scaunele lor, o mulţime de materiale didactice specifice tipului de învăţare de care au nevoie, primesc o gustare, au rampe şi toalete special amenajate şi MAI ales sunt trataţi ca nişte copii şi atât. Sunt primiţi cu dragoste, cu zâmbetul pe buze, de o mână de oameni, mereu aceiaşi, care lucrează aici de 17 ani.

Ce diferenţiează Centrul Aurora de o altă instituţie de stat cu acelaşi scop? E simplu: aici este singurul loc unde părinţii au dreptul de a alege, unde părerea lor contează. Părinţii sunt informaţi nu numai în legătură cu posibilităţile de ameliorare/îmbunătăţire a stării copilului, dar sunt înarmaţi cu instrumente legale, cu o vorbă bună şi încurajări pentru a putea mai apoi să se ia la trântă cu statul. Aici găsesc părinţii un umăr pe care să plângă, un răspuns la întrebări, o ureche care are mereu răbdare să asculte şi un aliat la fel de motivat şi entuziast.

Am ascultat cuminte, pioasă şi copleşită povestea centrului, povestea celor ce i-au trecut pragul în ultimii 17 ani, povestea mamelor ce îşi duc mai departe crucea, cu decenţă şi împăcare în faţa sorţii, iar în final am sfârşit prin a plânge în hohote. Nu am plâns de milă, am plâns de ruşine pentru multele momente în care am crezut ca îmi e greu, pentru minutele în care m-am întrebat de ce mi se intamplă nu-s ce tocmai mie, pentru slăbiciunile şi laşităţile mele, dar mai ales pentru ignoranţa mea.

http://www.czaurora.ro/evenimente.php

Am să ataşez aici povestea profesională a Centrului şi Fişa de 2% completată deja cu datele Centrului. E vremea să daruim!

Obsesia lui NU AM

Din ce în ce mai des aud în jurul meu prieteni, amici, rude care se plâng că nu au bani. Te-ai gândi că nu au literalmente bani de pâine pentru mâine, că sunt restanţi la întreţinere, că bate vânt de libertate în frigiderele lor capitaliste. Nici pomeneală!


Aceştia sunt oameni care se pregătesc de spring shopping la Viena, care îşi fac aniversări la Londra, schiază de Crăciun, în cel mai rău caz, la Braşov, ies vara în weekend pe litoralul românesc, beau vinuri fine la cină şi îşi permit să doarmă somn lung şi adânc după orele de birou fără să se chinuie cu fel de fel de munci încropite pentru încă 10 lei de coşniţă. Şi totuşi ei sunt cei ce nu au bani.


Ştiu, în funcţie de termenul de comparaţie la care te raportezi te poţi oricând văita că nu ai bani. Nu ai bani să schimbi plasma, să îţi cumperi perechea de pantofi numărul 501, nu ai bani să ieşi şi în weekendul ăsta o fugă până la Paris, sau pur şi simplu nu ai bani pentru un supersonic personal.

Ori mi-am pierdut eu răbdarea, ori ei şi-au pierdut Nordul!

Interviu cu mărţişoare şi damf de alcool

Am trecut ieri,printre peregrinările mele nesfârşite prin Bucureşti, în mare viteză pe la târgul de Mărţişoare de la Muzeul Ţăranului Român.

Lume puţină, ger năpraznic, mărţişoare drăgălaşe dar nu neapărat originale, turtă dulce şi kurtos kalacs.

Am ales, inspirată dar grabită, mai multe mărţişoare de dăruit şi spre ieşire am fost abordată de o doamnă/domnişoară de la Radio România Actualităţi emanând un damf puternic de alcool. Era imbujorată tare, mergea împleticit şi cuvintele se încăpăţânau să iasă cu greutate din gura ei. În final,ne-am lămurit: vroia un interviu de la mine.

Şocată de constatarea că tanti e beată tun, nu am fost în stare să refuz, de fapt nu am avut nici o reacţie. Ea m-a întrebat iar eu, jenată şi cu ochii în pământ, am răspuns.

De ieri mă întreb fără încetare de ce dracu nu am refuzat, de ce mă simţeam tot eu jenată şi cum e posibil aşa ceva.

Visez la mai mult.

Acum 10 ani mă plimbam pe străzi lăturalnice prin partea săracă a Londrei. Uneori, din metrou (în zona aia era la suprafaţă), priveam cu jind la bucătăriile luminate şi încercam să îmi imaginez vieţile locatarilor, ore domestice de cină, ritualul de seară, paşi târşiţi pe podea, vorba domoală, glasuri de copii, televizorul, strângeri de mână, promisiuni pentru a doua zi...

Mai târziu am făcut exerciţiul ăsta şi acasă. În spatele fiecărei ferestre luminate se află o poveste, de fiecare dată alta dar domestică, aşezată. Închideam ochii şi-ncepeam să-mi depăn povestea. Îmi spuneam cu încredere oarbă că într-o zi am să am şi eu o bucătărie, că la ceas de cină o să îmi adun familia, paşii grăbiţi vor lăsa ecou pe podeaua bucătăriei, televizorul o să zumzaie în surdină şi cineva o să mă strângă fierbinte în braţe la înserare.


Eram atât de săracă încât visul ăsta de “bogăţie” cumpătată îmi ţinea de frig, de foame şi uneori de dor.

Astăzi mă adun la becul bucătăriei mele moderne, clincketul capacelor cântă molcom a cină, paşi hulpavi se adună sub masă, răspunsuri monosilabice sunt scoase cu forcepsul, degetele mele freamătă de aşteptare şi nimic nu se mai întâmplă la înserare.

Nu sunt bogată nici astazi dar visez la mai mult.

Nervi de iarnă târzie

Iar a venit Luni, frigul nu dă semne să mai plece iar eu îmi încep săptămâna cu o porţie zdravănă de nurofen. De data asta forte ca să mă ţină mai mult. Fiecare se droghează cum poate! 

Unii beau ca să uite sau ca să-i doară mai puţin, alţii inhalează te miri ce, tabacicii îşi măresc doza de tutun, cei mai norocoşi îşi consumă tristeţile în infinite ore de tandreţe...Eu rămân la nurofen. Şi când dependenţa s-a instalat, măresc doza.

Ospătaaaar! Încă un nurofen, te rog!

Bătrâneţe degeaba

Am crezut mereu că emoţia soră cu moartea aparţine tinereţii. Ce altceva poate fi mai nesigur, mai temător, mai ezitant, mai umil, mai dedat arderii până la fitil decât tinereţea?

Credeam că timpul o să aducă cu sine nu doar bătrâneţea ci şi înţelepciunea, aşezarea cuminte a emoţiilor în matca lor, calmul , dar nu calmul acela rece şi cinic ci unul stăpânit, atoateştiutor şi pregătit pentru o mie de posibile răsturnari.

Am crezut că vine în viaţă o etapă în care, chiar dacă nu ai răspuns la întrebări, neştiutul nu te mai sperie, nu te mai găseşte dezarmat, inima nu mai pompează cu putere gata să-ţi iasă din piept, sângele nu-ţi mai ţaşneşte pe faţă şi obrajii nu-ţi mai ard spunând astfel lumii întregi drama ta.

Au trecut anii peste mine, întâmplări frumoase şi îngrozitoare mi-au traversat viaţa, mii de examene au făcut ca şoricelul acela neastâmpărat să roadă , încet şi temeinic, din stomacul emoţiilor mele, oameni au intrat şi ieşit din povestea mea fiecare cu ce a putut, lăsând în urmă semne memorabile ale trecerii lor. Toate astea degeaba! Nu am învăţat nimic!

Mă aflu azi, după toate câte mi-au fost date să trăiesc, în acelaşi punct. Tremur la fel, fiori reci îmi străbat trupul, nopţile sunt marcate de insomnii iar în scurtele momente în care aţipesc rezolv probleme în gând.

Sunt la al 1001-lea examen de parcă ar fi primul din viaţa mea. Şi mai sunt câteva zeci în aşteptare. Ce-am să mă fac?

Mă retrag în colţul meu să mai tremur puţin. 