joi, 30 aprilie 2009

Sufăr de o boală cumplită şi fără de leac : iau lucrurile în serios

Mă suni că-ti este rău, las cratiţa să ardă pe aragaz şi alerg, în papuci şi în pijamale, la tine.

Îmi ceri ajutorul, îmi zdrobesc mintea după soluţiile salvatoare şi inventez planul Z la planul A, ca să fie… Te sun în fiecare zi a vieţii tale şi te întreb ce ai mai făcut, iar dacă planurile de la A-Z nu au funcţionat apar rapid cu planul A2.

Îmi spui că te doare capul, merg la farmacie să-ti cumpăr medicamente de cap.

Eeeee dar lucrurile nu sunt ce par a fi. Tu spui că-ţi este rău, dar nu îţi este chiar rău ci ai aşa o stare între lene-plictiseala şi spleen, soră cu melancolia, iar tâmpita de mine am alergat într-un suflet şi te-am mai şi deranjat. Ei, dar nu trebuia să o iau şi eu de-a dreptul.

Mi-ai cerut ajutorul şi acum te-ai pricopsit cu ajutorul meu constant, de care nu aveai chiar nevoie, ba te mai bat şi la cap cu soluţii peste soluţii, când de fapt tu nu vrei nimic.

Te durea capul doar aşa metaforic, nu trebuia să mă duc până la farmacie…

Ufff!! Ce mă fac? Sunt tâmpită de-a dreptul.

De luni întregi primesc pe email, ca şi voi, mesaje umanitare: un copil are nevoie de un transplant de rinichi, altul de sânge, o femeie are nevoie de ajutor..... Unele emailuri au chiar şi date de contact, o rudă, o mamă, un frate, unde să suni dacă vrei să ajuţi.

Aţi sunat vreodată? Eu da. Nu mi-a răspuns nimeni niciodată. Ba la sfârşit de lună, uneori, m-am trezit că am plătit o factură de mobil mai mare pentru că am apelat „numere speciale” taxabile încă de la primul ţârâit.

Am primit zilele trecute un email în care mi se cerea ajutor pentru o fetiţă care moare dacă nu primeşte sange grupa AB4 negativ. Eeee, dar eu am AB4, nu ştiu dacă e negativ sau pozitiv dar merită încercat, dar eu vreau să ajut...vreau un număr de contact al mamei, vreau să mă duc să donez sange.....Mi s-a răspuns „nu am, am primit şi eu pe mess mesajul ăsta şi m-am gândit să-l dau mai departe”.

Doamne, la ce bun, daţi mai departe mesajele astea?

Este posibil să te uiţi seara în oglindă şi să decizi că ai făcut o faptă bună doar ptr că ai spam-uit emailurile oamenilor fără rost?

A doua zi, primesc pe mess acelaşi mesaj. De data asta mesajul spunea că fetiţa, aceeaşi, avea grupa AB4 fără menţiunea negativ sau pozitiv. Spun iar: vreau să ajut, vreau un contact, un telefon ceva... Mi se răspunde sec ”Nu am , dar e o chestiune de viaţă şi de moarte şi mi s-a părut important să dau mesajul mai departe”.

LA CE BUN OAMENI BUNI?

Acum două săptămâni primesc un email în care mi se cere să ajut un băieţel bolnav de leucemie. Aveam deja ceva informaţii obţinute de la un caz anterior şi mă ofer să sprijin iniţiativa persoanei cu tot ce vrea.

Persoana mă întreabă, confuză, „ce iniţiativă?”. Caut, adun şi livrez trimiteri la legislaţia României, idei şi exemple de iniţiativă.... Credeţi că am mai primit ceva de atunci? Nope!

Hotărât lucru, sunt iremediabil bolnavă!

luni, 27 aprilie 2009

Reuniunea de clasă






M-am reîntors, după 20 de ani, în clasa a XII-a A la Liceul de Filologie-Istorie nr 1 "Iulia Haşdeu".

Am stat în banca mea, mai precis la masa cu 3 locuri de unde a lipsit cea de a treia colega de bancă, mi-am privit în ochi foştii colegi, dirigintele, profesoara de biologie şi profesorul de istorie.

Mi s-a făcut dor de profesoara de limba română, de profesoara de chimie şi cea de filosofie, de colegii absenţi din nepăsare sau din motive de depărtare....

M-am regăsit adolescentă, emoţionată, povestind despre mine în faţa clasei, aproape de tabla neagră, acum verde, gata să mă înghită.

Am plâns şi am râs de bucurie. Am urcat pe scara profesorilor, am poposit în faţa cancelariei, am cercetat îndeaproape clasa noastră, laboratorul de limbi străine, am tras adânc aer în piept pe coridorul reacreaţiilor noastre...

Doamne, unde s-au dus cei 20 de ani ?

luni, 13 aprilie 2009

Despre singurătate

Ni se spune mereu că ne naştem şi murim singuri, că sunt multe momentele vieţii noastre în care nu e loc pentru solidaritate, că de cele mai multe ori nu te ţine nimeni de mână, nu uşurează nimeni povara de pe umerii tăi, nu varsă nimeni lacrimile tale, nu tremură carnea altuia în aşteptările tale, nici un pat nu rămâne nelocuit şi nico pernă nu şade neadormită în orele insomniilor tale DAR bucuriile tale sunt, de obicei, bucuriile tuturor.

Ei bine, astăzi nu mai cred asta. Bucuriile tale stau cu siguranţă în gâtul cuiva, strangulează de indignare respiraţia regulată a celui ce mai deunăzi era gata să îţi întindă batista pentru a-ţi ostoi durerea. Bucuriile tale stau mărturie a neputinţei altcuiva, deschid uşile îndoielilor pentru cei ce erau îmbuibaţi de mulţumire eternă, ridică semne de întrebare pentru cei ce se proclamaseră veşnici învingători (învinseseră doar valuri întregi de lacrimi din durerea ta!) şi obligă la recunoaşterea vocală a calităţilor tale.

De aceea, în zi de sărbătoare, la ceas de bucurie, nu m-am mirat când m-am trezit singură cu „bucuriile” mele, când nu unul ci TOŢI oamenii din jurul meu au devenit prea ocupaţi cu rutina vieţii lor victorioase iar orele lor au devenit prea puţine, telefoanele au amuţit, cablurile de internet au intrat în adormire şi peste tot şi toate s-a aşternut tăcerea.

Bucuriile mele au stricat cu certitudine tihna cuiva şi eu m-am trezit singură.

Nu cumva eram de mult singură ?

joi, 9 aprilie 2009

Lecţia de viaţă

Să nu-i dai săracului resturile de la masa ta îmbuibată, să îţi ajuţi aproapele când are nevoie şi NU atunci când îţi este ţie la îndemână, să nu uiţi de unde-ai plecat şi să nu te dezici de cei cu care ai pornit la drum, să ai recunoştinţă nu doar pentru ce ţi-a dăruit viaţa ci şi pentru ce ţi-au dăruit ceilalţi, să iubeşti oamenii, să nu te minţi, să nu îţi cauţi scuze pentru momentele de laşitate sau de lene, să nu te crezi nemuritor, deasupra legii sau deasupra tuturor.

Ce simplu pare !

Încerc în viaţa mea de zi cu zi, ca o vietate bicisnică ce mă găsesc, să nu îmi pierd nordul şi să nu uit cele câteva lucruri enumerate mai sus.

Din când în când mai primesc câte o lecţie de viaţă de la VIAŢĂ sau chiar de la câte un om.

Recent o prietenă mi-a dat o extraordinară lecţie de viaţă. Nu are mai nimic concret în viaţa ei, pe lângă splendoarea de fetiţă şi minunatul soţ. Nu are nici casă, nici masă, nici bănuţi la teşcherea, nici masa îndestulată, şi totuşi s-a apucat să facă ordine în legislaţia sanitară. A început prin a răspunde la unul dintre zecile de emailuri pe care fiecare dintre noi le primeşte în fiecare zi. A urmat apoi un proces îndelungat de petiţii, memorii, telefoane, drumuri la autorităţi, nervi, nopţi de nesomn, miting, negociere, presiune şi în final a reuşit. Nu doar că a reuşit să schimbe ceva, dar a reuşit să aducă alături de ea şi alţi oameni.

Mă simt o furnică netrebnică pe lângă femeia asta!

vineri, 3 aprilie 2009

Nu am răbdare

Toată viaţa mea de până acum am crezut că sunt o răbdăreaţă. Am fost ferm convinsă că sunt un bun pedagog pentru că am răbdare, pentru că dispun de energii nebănuite canalizate toate spre un rezultat atins doar prin munca migăloasă tipică unui bătrân chinez. Am crezut că ştiu să plămădesc ore lungi de aşteptare, că pot să pun la dospit proiecte şi să aştept firesc ca ele să crească, că pot să nu mă uit la ceas şi în calendar, concentrată fiind doar pe creaţie.

Ufff, ne cunoaştem atât de puţin! Zilele astea am avut o revelaţie: nu am răbdare! Nu ştiu să aştept, nu ştiu să amân, nu înţeleg refuzul şi îmi muncesc mereu mintea cum să fac ca să nu înnebunesc în aşteptare.

Nu am răbdare să desfac lucruri încâlcite, de aceea prefer să le organizez eu de la început; nu am răbdare să plâng pe cenuşa eşecurilor mele şi de aceea mă ridic înainte de vreme şi o iau de la capăt cu un plan nou nouţ care de data asta TREBUIE să meargă şi când nu merge plâng puţin, timp în care rotiţele se angrenează deja scremându-se să „ouă” un plan mai falnic şi mai frumos.

Au trebuit să treacă ani lumină peste mine ca să înţeleg că răspunsul la întrebările „de ce numai eu?, de ce numai mie?” stă în incapacitatea mea de a mă opri din goana contra cronometru. Nici măcar nu am habar cu cine mă întrec. Cred că mă întrec cu viaţa. Mă gândesc mereu că am doar viaţa asta şi am atâtea lucruri de făcut, atătea de dăruit şi mă tem să nu mor înainte de a le fi făcut/încercat pe toate. Mama a murit la 49 de ani şi trăiesc mereu cu tainica teamă că nu am să apuc să trăiesc mai mult decât ea şi vezi, timpul meu zboară nemilos pe fereastră şi mai am doar câţiva ani.

Dorm doar 4 ore pe noapte, uneori chiar 5, clocesc simultan mai multe proiecte, trăiesc vieţi paralele, în unele eşuez şi în altele am succes, toată lumea este mai presus decât mine, universul întreg îmi este prioritate şi ultima persoană de pe lista mea sunt eu.

Uneori îmi este teama, alteori îmi este somn, frig sau chiar dor, dar nu am timp şi nici răbdare să clocesc soluţii cârpite aşa că merg mai departe.

Nu am răbdare să fiu bolnavă, nu am răbdare să plâng, nu am răbdare să fiu slabă sau tristă. Nu am răbdare!